Oraşul Iaşi a fost menţionat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Totuşi, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană costruită în 1395), se crede că oraşul este mult mai vechi, cel puţin cu câteva decenii de această dată. Iaşul oferă o imagine unică prin aşezarea sa. Situat în NE ţării, se întinde pe şapte coline domoale, asemenea oraşului Roma. Cine vrea să descopere Iaşul va intra aici ca pe o imensă poartă a istoriei noastre.
La Iaşi "fiecare piatră vorbeşte de trecut", prin numărul mare de mănăstiri, muzee, case memoriale. De aceea, putem spune ca oraşul Iaşi este un veritabil muzeu naţional, prin comorile de istorie şi de artă pe care le are. Unul dintre marii istorici români – Nicolae Iorga – prin propria părere ne informează despre importanţa acestui oraş: "Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru, care trăieşte în acest loc mai viu si mai bogat decât oriunde aiurea. În conştiinţa lui naţională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi vazut oraşul care a fost şi-şi zice încă astăzi, cu mândrie, capitala Moldovei…”. Multe din evenimentele importante din istoria românilor s-au petrecut la Iaşi, capitală a Moldovei, timp de trei secole (1564-1862). Iaşul este şi oraşul marilor idei, al Marii Uniri, al celei mai vechi universităţi, al primului spectacol de teatru în limba romană, al primului muzeu literar memorial (Bojdeuca din Ţicău).
Am adus în discuţie şi faptul că Iaşul a fost gazdă a Marilor Uniri. La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia, moment istoric pe care tradiţia populară avea să-l păstreze în amintirea colectivă drept ,,Unirea lui Cuza”. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei îl va alege domn, iar trei săptămâni mai târziu, la 24 ianuarie, va proceda la fel şi Adunarea electivă a Valahiei / Ţării Româneşti, clasa politică românească găsind, astfel, formula prin care, respectând regulile europene, să-şi atingă idealul unionist. De fapt, unirea nu era a lui Cuza, ci - cum avea s-o spună, chiar în epocă, unul din marii oameni de stat români ai veacului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu - a întregii naţiuni: după actul temerar, deşi efemer, al lui Mihai Viteazul, mai toţi principii celor trei state feudale româneşti, inclusiv acei domnitori fanarioţi care apucaseră să domnească mai mult de câteva luni, năzuiseră să repete "isprava" şi, atât cât i-au lăsat condiţiile, acţionaseră în acest sens, fie prin reînnoirea alianţelor personale, fie prin încercări de a-şi însuşi coroana unuia din principatele vecine, fie (precum Ipsilanti şi Mavrocordaţii, atunci când au puşi domni, pe rând, şi la Iaşi şi la Bucureşti) prin introducerea aceloraşi legi şi reforme. Unirea fusese evocată şi de Tudor Vladimirescu, şi, mai ales, de toate grupările paşoptiste, în rândul cărora se numărase Cuza însuşi. Dar, dacă Alexandru Ioan Cuza nu a fost înfăptuitorul Unirii, el a binemeritat, totuşi, transformarea în simbol al acesteia, întrucât actele sale de guvernare au dat operei naţionale a anului 1859 caracter indestructibil - pe care nu l-a mai putut "dezinventa" nici înlăturarea sa de la putere. Aşa se face că, faţă de Cuza-Vodă, istoria s-a arătat recunoscătoare - cum rarisim s-a întâmplat în trecutul nostru, mai vechi ori mai recent - de actele sale nedezicându-se nici dinastia instalată după înlăturarea sa de pe tron, nici exponenţii celor cinci dictaturi dintre anii 1938 - 1989, nici opinia publică postdecembristă, atât de grăbită, adesea, să-şi nege propria moştenire. Născut, foarte probabil, în 20 martie 1820, undeva între Bârlad şi Galaţi, cel ce avea să devină Domnul Unirii provenea dintr-o familie de mici boieri moldoveni, înrudiţi de departe cu Cantemireştii, care-şi salvaseră întrucâtva rangul ocupând, în epoca fanariotă, o serie de dregătorii, precum - în cazul tatălui său Ioan - cea spătar şi ispravnic de Fălciu, cealaltă ramură a familiei, cea maternă, îl lega (dar asta era un fapt comun în cazul boierimii moldo-valahe) de pierduta aristocraţie a Constantinopolului. "Să dea Dumnezeu să-i meargă Ţării mai bine fără mine decât cu mine" va spune Cuza, după înlăturarea sa de pe tron, de către aceeaşi clasă politică, la 11/23 februarie 1866. Va părăsi statul pe care-l condusese, pe acelaşi drum pe care-l străbătuse în 1848: prin Braşov şi Lugoj, spre Viena, pentru a se reîntoarce post-mortem, în 1873, cu onoruri militare, întâi la Ruginoasa, iar mai apoi, la Biserica "Trei Ierarhi” din Iaşi. Date referitoare locul naşterii, data şi familia din care provine, Al. Ioan Cuza, precum şi anul în care coboară de pe tronul Moldovei, iar mai apoi anul în care a părăsit lumea celor vii, ar trebui să ni le conturăm în memoria nostră. Să nu uităm însă şi de perioada în care acesta a domnit şi anume: Domnul Moldovei - 5 ian. 1859 - 24 ian.1862, Domnul Ţării Româneşti - 24 ian.1859 - 24 ian.1862 şi Domnul Principatelor Unite Române - 24 ian.1862 - 11 feb.1866.
Privind şi din altă perspectivă se împlinesc150 de ani de la actul de naştere a Statului Român Modern. De ce? Pentru că printre Sarcinile pe care Cuza le-a urmărit în timpul domniei sale se numără şi modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne. Cuza întreprinde primele măsuri precum secularizarea averilor mănăstireşti, reforma fiscală, reforma administrativă, codul penal, codul civil, înfiinţarea Curţii de Conturi, înfiinţarea universităţilor de stat de la Iaşi şi Bucureşti, dar cele mai aprigi dezbateri cu Adunarea legislativă a fost în jurul reformei agrare. Domnia lui Alexandru Ioan cuza a adus multe beneficii atât Iaşului cât şi ţării. Începând de la reforme, legi şi până la Unire, Cuza şi-a îndeplinit ţelurile, a lui şi altor sute de români.
Spre deosebire de Cuza noi mai avem de învăţat ce înseamnă să-şi aperi şi iubeşti patria şi să o uneşti. Iaşul actual ne prezintă a altă faţă, poate una mai învechită, sau după cum spun unii una modernă. Cert este că schimbări au apărut pe mai toate planurile, lumea a evoluat, s-a modernizat, însă ceea ce ar fi trerbuit să ne rămână constant este bunul simţ, preţuirea faţă de patrie şi nu în ultimul rând respectul faţă de ceea ce acest oraş ne oferă. Faptul că zi de zi ne ,,clătim” privirea pe străzile pline de istorie şi istorisiri, zilnic călcăm pe urmele marilor personalităţi ce au străbătut aceste locuri, că zilnic simţim din acurateţea şi dulcea mireasmă a romantismului. Iaşul de ieri, Iaşul de azi, dar mai ales Iaşul de maine ne va pune pe gânduri.
Postări
